Despre Fericire

O revenire a minunatei Alice din vacanta de vara aduce si o viziune cotidiana a ceea ce inseamna Fericirea pentru ea.



Mehh: Cum se poate defini fericirea? Cum o vezi din perspectiva ta?


Alice: Notiunea cea mai indefinibila, cea mai abstracta, labila, retractila, evanescentă – uite-o nu e!? Cea cu milioane de fatete, cite capete, atitea fericiri... Pentru Biblie, fericiti sint cei saraci cu duhul. Marturisesc ca am cunoscut o sumedenie de oameni saraci cu duhul si nu mi s-a parut ca inoata in fericirea de a fi mostenitori ai Imparatiei Cerurilor. Pentru coafeza mea e ca intruchiparea fericirii sa fie cacofonica Monica Columbeanu. A te culca cu miliardele pigmeului Iri te transporta, probabil, in orgasme apoteotice.

Mi-am adus aminte de o fraza dintr-o carte ce mi-a ramas gravata in memorie: „Singura fericire consta in asteptarea fericirii“. Nu mai stiu cine a spus-o.
Iata deci fericirea pe post de Godot.
Toata viata am asteptat ceva, ceva la fel de indefinibil ca si fericirea. Ceva care urma sa mi se intimple, ceva nu cu caracter de revelatie – ci ceva care urma sa-mi deschida orizonturi nebanuite, care sa-mi schimbe calea si calitatea vietii. Si n-a venit, sau poate ca a venit si nu m-a gasit acasa, sau poate ca am trecut pe linga acel ceva fara sa-l observ. Am avut parte de un itinerar existential banal si rectiliniu, fara cotituri spectaculoase, fara schimbari de directie. Punctat de clipe razlete de fericire sau mai curind de satisfactii, de orgolii gidilate, de bucuria implinirilor profesionale. Oare suma acestora sa fie fericirea?

Un conglomerat de mici satisfactii, de mici bucurii? Trecatoare, perisabile, repetabile, reversibile si iar perisabile? Unele idilizate, idealizate azi, in amintire. Ce cosmetician iscusit e memoria! Cum se pricepe sa aureoleze banalul! Da, am trait frinturi de fericire, o ardenta prima dragoste adolescentina, cursurile olimpiene ale lui Tudor Vianu, o căsătorie armonioasă care a rezistat cu brio 60 de ani, calatorii – prima vizita la Londra, Parisul, Venetia, Coasta de Azur, clipe de catharsis la Vatican, in mari muzee si catedrale ale lumii, multa muzica, mindria cronicilor elogioase la traducerile mele, satisfactia unei munci pasionante, apreciate. Toate insa contracarate, neutralizate, uneori aproape anihilate de antiteze ale fericirii: boli, operatii, razboi, morti tragice ale celor dragi, esecuri, dezamagiri, traume si spaime, insingurari. Care pe care? Cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele. Numai ca cele rele nu prea sint lavabile, iar cele bune nu sint adunabile. Si mai cred ca exista o vocatie a fericirii, vocatie de care eu sint lipsita. Ca sa poti cunoaste fericirea, trebuie, in primul rind, sa te simti bine in pielea ta, sa te ai bine cu tine insuti, sa te placi. Or, eu nu m-am placut niciodata, nu sint genul meu. In tinerete eram framintata de felurite complexe, care s-au atenuat, dar n-au pierit total. Complexele (a nu se citi complexitatea) constituie una dintre ratiunile pentru care nu ma plac. Nu ma iubesc. De cind ma stiu, mi-am iubit foarte-aproapele mult mai mult decit pe mine insami. Asa incit n-am putut oferi fericirii un sediu prea ospitalier.


Mehh: Sperind ca in urmatoarele intilniri ale noastre vom aborda si alte subiecte la fel de interesante incheiem aici interviul.